Avanpremiera! Citeste acum un fragment din „Întoarcerea”, primul volum al seriei Titanii, de Jennifer L. Armentrout

Fragment:

În vilă era linişte, aşa cum mi‑aş fi dorit să fie şi în capul meu. Niciun zgomot – nici măcar o răsuflare greoaie sau o vorbă şoptită. O adevărată binecuvântare.

Paşnic.

Decorul era însă altă poveste.

Din punctul meu de observație, aflat în capul scării princi‑pale, primul etaj, deschis şi opulent, arăta de parcă prin uşile duble de bronz intrase un camion şi descărcase pe podea un transport de SpaghettiOs. Totul era împroşcat cu roşu şi mi‑zerie şi arăta de parcă o baterie întreagă de tunuri trăsese un şuvoi interminabil de ravioli cu vită pe tavane şi pereți… gră‑mezi de hălci dintr‑o grămadă de tipuri diferite de substanțe solide care se află în general în interiorul unui corp.

N‑o să mă mai uit niciodată cu aceiaşi ochi la o conservă de Chef Boyardee.

Totuși, pe mine nu ajunsese nicio picătură de sânge. Ciz‑mele mele negre luceau; pe pantalonii militari negri și cămașa Under Armour¹, uniforma standard a Străjerilor, nu era nicio picătură de sânge închegat. Aveam talente – talente majore.

Mi‑am plimbat privirea peste încăperea de dedesubt. Asta trebuie să fi fost, de departe, una dintre cele mai reușite Decontaminări ale mele – ceea ce însemna găsirea și distru‑gerea trădătorilor care, acum mai mult de un an, îl susținu-seră pe Ares când încercase să preia controlul asupra lumii muritorilor.

Amărâții ăia n‑aveau nicio șansă în Hades.

Bieții pământeni obișnuiți care se amestecaseră unde n‑ar fi trebuit zăceau morți printre odraslele olimpienilor. Dar ma‑joritatea celor împrăștiați pe podeaua de dedesubt erau pur‑sânge. Numele lor oficial era Hematoi. Mi‑am dat ochii peste cap. Erau pe cât de îngâmfați le sugera numele. Erau produ‑sul a doi semizei care și‑o trăseseră. Sângele lor era conside‑ratpur în comparație cu cel al categoriei complementare lor, semipurii, rodul împreunării dintre un pursânge și un muri‑tor. Din simple considerente genetice, semipurii erau mai slabi decât purii. Aveau în ei mai puțin eter², substanța care încon‑jura Olimpul și era, totodată, însăși forța vitală care curgea în sângele zeilor și în toate creațiile lor. Eterul ne permitea să ne simțim unii pe alții. Purii aveau în ei mai mult eter decât semi‑purii și de aceea purii puteau controla elementele, exact ca zeii, dar semipurii nu puteau. Societatea noastră fusese împărțită mii de ani, pentru că purii se consideraseră dintotdeaunadeasupra semipurilor, practic înrobindu‑i până acum un an, doar din cauză că, genetic, aveau mai mult eter.

Dar când mureau, erau toți la fel, adică împuțiți, murdari și morți.

Mi‑am întors privirea spre ușile duble căscate. Străjerii erau aici. Le simțeam ezitarea de a intra în clădire, le simțeam pe vârful limbii îngrijorarea. Un zâmbet mi‑a încolțit pe buze. Știau că eram eu aici. Și ei mă puteau simți, dar eram ceva mult diferit de ei.

Eram semipur, dar eram și Apollyon, copilul unui pursânge și al unui semipur, o împreunare care fusese interzisă vreme de o mie de ani, pentru că un Apollyon era mai puternic decât ar fi putut spera vreodată să fie un pursânge sau un semipur.

Și întotdeauna ajungeam înaintea lor la ascunzătorile tră‑dătorilor, așa că Străjerilor nu le mai rămânea de obicei decât să strângă după mine, ceea ce sunt convins că‑i încânta peste măsură.

Prima care a intrat a fost o femeie semipură, îmbrăcată exact ca mine. Părul negru era strâns într‑un coc în vârful ca‑pului. Era mai în vârstă, avea probabil vreo 35 de ani. Pen‑tru un Străjer, era destul de neobișnuit să trăiască așa de mult. S‑a oprit chiar lângă intrare şi tenul ei smead a pălit. A strâns în mâini pumnalele de titan, de parcă se aștepta să sară ceva nărăvaș de sub toată mizeria însângerată.

Femeia a ridicat bărbia, iar lumina de deasupra i‑a brăzdat pomeții largi. Avea o cicatrice crestată sub ochiul drept, unde pielea era mai deschisă la culoare. M‑a văzut și a încremenit.

Eu am zâmbit mai larg.

În urma ei, a năvălit un alt Străjer, aproape doborând‑o. M‑a văzut și a șoptit:

—  Seth.

Îmi spusese numele de parcă găsise un monstru sub pat, iar mie mi‑a cam plăcut. Apoi a apărut un alt Străjer și apoi încă unul. Al cincilea a aruncat o privire la proiectul meu de design interior și s-a prăbușit. Lovindu‑se cu mâinile peste genunchi, a început să‑şi verse maţele.

Drăguț!

Societatea noastră ființa total necunoscută pentru murito‑rul de rând și funcționase vreme de mii de ani în baza a ceva cu‑noscut drept Orânduirea Rasei. Orânduirea fusese desființată, ceea ce însemna că semipurii nu mai erau obligați să aleagă între a deveni Străjeri – care să vâneze creaturi violente, să‑i apere pe puri, să aplice legile și, în general, să moară al naibii de repede făcându‑și treaba – sau servitori, o ocupație care nu prea era ocupație, ci mai degrabă sclavie. De atunci, mulți puri râzgâiați se înrolaseră să devină Străjeri, compensând pierde‑rea semipurilor care începeau să zică „nu‑mi pasă de rahatulăsta, m‑am cărat”.

Ceea ce nu era neapărat un lucru bun.

De exemplu, idiotul care vărsa pe toată podeaua mea însân‑gerată era un pur. Când s‑a îndreptat de mijloc, cam verde la faţă, s‑a dat înapoi, scuturând din cap:

—  Nu pot, a icnit. Nu pot să fac așa ceva.